Despre vulcani până la gleznă

MelaDragă Melania,

Esti un copil atata de bun. Esti atata de inocenta si nepatata de lumea oamenilor mari, de felul lor de a vedea lucrurile, de felul lor de a fi. Sa stii ca nu noi suntem cei care vedem oamenii si lucrurile din jurul nostru asa cum ar trebui, ci voi.  Copiii din clasa a 4-a intotdeauna vad lucrurile asa cum ar trebui sa le vada si oamenii mari. De ce crezi ca oamenii mari au nevoie de ochelari si copiii nu ? Pun pariu ca si bunica ta are ochlari, nu doar a mea. Si stii de ce ? Pentru ca oamenii mari nu mai vad lucrurile asa cum le vedeau in clasa a 4-a. Unii nu le mai vad deloc. Si asta e si mai trist.
Noi, cei care nu mai suntem in clasa a 4-a, am uitat de mult sa mai fim asa cum eram atunci. Am uitat sau nu mai vrem sa fim.

De ziua de ieri o sa-mi aduc aminte pentru totdeauna. Nu am cum sa o uit vreodata. Nu o sa-ti uit zambetul timid si frica de-a te apropia de mine. Eram si eu un copil, chiar daca aveam ochelari,  dar tu nu stiai asta. Nu toti vor sa fie oameni mari, sa stii. Nu-i deloc palpitant sa fii om mare, de-aia eu nici nu vreau sa fiu. O sa mai raman in clasa a 4-a o vreme.
Bratarile pe care mi le-ai facut o sa le port tot timpul. Cand le simt pe mana parca te aud cum râzi. Si asa imi vine si mie sa rad. Bratarile astea inseamna mai mult de atat pentru mine, pentru ca stiu ca mi le-ai dat DIN SUFLET.  Si eu nu stiu nimic mai curat pe lumea asta decât sufletul unui copil asa cum esti tu. Si asa mult ma bucur sa stiu ca si eu si tu purtam bratari la fel. Abia astept sa ne intalnim din nou sa-mi mai faci, pentru ca nu prea am inteles tehnica. Te-ai miscat prea repede. De fapt, nici nu vreau sa o inteleg, pentru ca vreau sa mi le faci tu, cu mainile tale. Au mai multa valoare asa. Daca mi le-as face eu, atunci cand m-as uita la ele, nu mi-as mai aduce aminte de nimic si nu te-as mai auzi razand, dar daca mi le faci tu, intotdeauna o sa imi amintesc de tine. Si asta si vreau.
Cartea pe care ti-am dat-o in schimbul celei de-a doua bratari sper sa-ti aminteasca de mine din cand in cand. M-ai facut cel mai fericit din lume ieri. N-am mai intalnit de multa vreme pe cineva atata de gingaș si de drăgălaș ca tine, si mai mult, nu m-am mai jucat de mult cu copii care sunt tot in clasa a 4-a.

Multumesc, Melania, pentru ca “desi toti oamenii mari au fost candva copii, dar putini dintre ei isi mai aduc aminte”, exista intotdeauna un copil, asa ca tine, care sa le aminteasca. Ma tot intreb daca si-a imaginat Micul print ca o sa ajunga vreodata pe o planeta atat de frumoasa si colorata ca inima ta. Si rad, pentru ca stiu ca nu putea nimeri mai bine. Esti intocmai ca floarea lui, plapanda si nestiutoare.  Si asta te face si mai frumoasa… Si sa sclipesti si mai tare…

Titlu… Nu am vreunul.

In alta seara, in timp ce priveam in gol si asteptam sa se raceasca putin cafeaua, mi-am dat seama cat de nerecunoscator pot sa fiu. Asa, dintr-o data. Pentru ca ma uitam la altii, care au mai putin ca mine si totusi sunt multumitori si recunoscatori pentru atata cat (n-)au. Pe ei i vad mereu zambind. Eu parca niciodata nu mi-am gasit locul.
Am inceput apoi sa ma gandesc la niste motive pentru care si eu ar trebui sa fiu recunoscator, dar a fost mai greu decat m-am asteptat, si am renuntat.
Am gasit, in schimb, niste cauze datorită carora ar trebui sa fiu un pic mai recunscator. Si cel putin un pic mai fericit.

Sunt multi oameni din cauza carora eu ajuns ceea ce sunt azi.

Sunt recunoscator pentru doamna mea invatatoare, care ma scotea mereu in fata la ora de desen si ma dadea exemplu colegilor mei chiar si atunci cand desenul meu era urât, pentru ca m-a facut sa inteleg ca eu nu trebuie sa vad păpădiile ca ceilalti. Sunt multumitor, pentru ca  din cauza ei, desenele mele nu au ramas niciodata ne…inrămate, aici sau nu.

Sunt multumitor chiar si pentru doamna profesoara de la Palat, care uita uneori sa-mi dea cutiile cu dulciuri, acuarele si pensule din par de pelican pe care le castigam la concursurile la care ma trimitea, pentru ca asta m-a facut sa inteleg ca nu toti oamenii din lume au curcubeu in suflet.

Sunt recunoscator pentru toate notele de 3 pe care mi le dadea doamna profesoara de franceza atunci cand citeam h-ul in habiter, pentru ca din cauza ei am ajuns sa fiu cel mai bun… si sa iubesc franceza… si pe cea care m-a invatat mai mult de atat.

Pentru toate, multele examene la care am esuat, pentru ca asta inseamna ca pot sa merg la scoala si am  acces la educatie. Pentru parintii nostri, care mereu ne reproseaza faptul ca avem dezordine in camera, pentru ca asta inseamna ca avem o casa a noastra. Pentru faptul ca nu avem o camera doar a noastra, fiindca ca asta inseamna ca avem frati si surori. Pentru toate dățile cand ne ardem din cauza ca mancarea e prea fierbinte, fiindca asta inseamna ca nu infometăm.

Pentru toti oamenii din jurul nostru… care ne arata cum sa nu fim.

In seara aia, in timp ce priveam in gol si asteptam sa se raceasca putin cafeaua, mi-am dat seama cat de recunoscator pot sa fiu. Asa, dintr-o data. Pentru ca nu ma mai uitam la altii, care desi au mai putin ca mine si totusi sunt multumitori si recunoscatori pentru atata cat (n-)au, ci pentru ca m-am uitat la mine… Si m-am vazut (in geam)… Zâmbind.

Proza in poezie moare

Printre scaune brodate in baroc cu flori de soc, printre glasul lui Sinatra si dame de Van Gogh, intru eu. Ce se intampla ? De ce e scena goala si cafelele-n camari ? Cesti ce stau subit sa moara, lumanari fara lumina si racoare stearsa, lina.

Si e vara, si e noapte, cer senin. O luna ? Poate.

De ce sun-a poezie cand e proza pe hartie, cu cafele si podele, lumanari pe dusumele, coruri de violoncele, insomnii si ganduri. Stele.

Si se zbat in incapere ritmuri clasice, miresme, prafuri de pe candelabre, licariri, otrava-n sunet, cate-un vis, apoi… un tunet.

 

Pro-ezie despre cafeneaua Klausenburg Cafe-Konditorei, Cluj Napoca.

Lay down your arms

We have a million things we find shelters in. Some of us feel
secure when we have a hand to hold. Others get lost in reading
and knowing. Some of us get lost in the taste of a coffee, and
some get lost in the taste of a coffee they didn’t drink yet, but
surely they’ll do. Some get lost in the impossibility to breath
because of a hug, and some don’t blink because they (have to)
imagine that. Others live to smile, while others live to make others
smile. My refuge is in the smile of a kido holding a balloon in one
hand and an ice-cream in the other one, singing a song, smiling,
without caring or even knowing he doesn’t have such a good
voice. My reason are the people who see the good in other
people and my motivation is their will of fighting for kindness. How I
wish to be a kid again, so I can not to know that much, so I can
hug more, or get more dandelions and throw them all over my
room, seeing my mother enjoying the mess. I would throw
dandelions all over my room even now, but I’ll look like I lost my
mind. Actually, I ask my self pretty often if I really didn’t, anyway.

What really fascinates me is that kids never see anything bad
when they look at someone. They don’t look at someone and see
they are poor or wealthy. And they never smile, hold the door or
say “hello” back according to this. That’s not something easy to
touch when you live in your twenties. We see much in our twenties
and think much and ignore much. And pretend we are deaf,
much.

Where do we get lost along our way ? What do we miss ? it
cannot be possible all of us choosing the wrong path. But we are
ALL here !!! And we shouldn’t be. Can we go back and choose
again ? Choose anything else, except the road the bring us here.
It should be a way. A way that would save us from ourselves.

I had these questions in my head for a while and I realized
that the way is closer than I thought. Actually, everything around
us is a way to go back. A hill full of dandelions which you are not
going to crush but admire their simplicity is one of them. A missing
tooth in a smile of a kid. Thru you or me – if we live appropriate. There are a thousand ways you can walk and be a kid again. We
just have to see them, create them, BE THEM.
But we don’t want to… go, do, be. Anything.

Necesitatea angajarii raspunderii penale medicale

Forma cea mai grava a raspunderii medicale este cea penala.

De-a lungul timpului au existat multiple discutii daca in caracterul profund uman al medicinii este sau nu necesara reglementarea responsabilitatii juridice a celor care o exercita. Unii autori au invocat impotriva aceste idei faptul ca timorarea medicului ar duce la fuga de raspundere, iar altii, pe buna dreptate, au pledat in favoarea acestei decizii, motivand prin faptul ca atribuirea unei responsabilitati de asemenea calibru nu ar determina decat o crestere a calitatii asistentei medicale, deoarece, precum nici alte activitati sociale nu sunt scutite de astfel de reglementari, nici medicina nu ar trebui sa beneficieze de acest drept sau statut, intrucat si medicul, ca orice alt profesionist, este mai intai om si poate fi culpabil in legatura cu exercitarea atributiilor. Astfel, in evolutia responsabilitatii medicale s-a trecut de la incriminarea activitatii medicale pentru rezultat, la incriminarea pentru mijloacele puse la dipozitie in scopul vindecarii bolnavului.

Exista o serie de teorii contradictorii cu punerea in aplicare a raspunderii penale, si anume:

1) Teoria imunitatii medicale, conform careia diploma medicului reprezinta o dovada suprema a competentei sale, un brevet de neimputabilitate, fiind aparat de raspundere pe motiv ca el este “rebel legilor juridice, deoarece el se lupta cu cele biologice“.

2) Teoria rigorista, conform careia, ori de cate ori medicul nu obtine rezultatul scontat, se naste o prezumtie de culpa in sarcina acestuia, fapt care deterioreaza relatia medic-pacient, iar din teama de a nu gresi, medicul se abtine din a face tot ce e necesar in interesul pacientului.

3) Teoria responsabilitatii bazata pe greseala, in favoarea acestei teorii invocandu-se faptul ca greseala reprezinta o anomalie de conduita, pe care un alt medic, in aceleasi conditii, nu ar fi savarsit-o, si ca este inevitabil ca in decursul exercitarii profesiei de medic sa fi privat de o culpa profesionala.

Odata acceptata ideea raspunderii penale a medicului, se pune problema in ce conditii se angajeaza aceasta raspundere. Culpa medicului apare atunci cand o fapta savarsita cu vinovatie determina un prejudiciu, iar intre fapta si prejudiciu se concretizeaza o legatura de cauzalitate. In cazul in care legatura cauzala nu se poate demonstra, nu poate sa apara imputabilitatea.

Totodata, incriminarea nu apare numai datorita a ceea ce a infaptuit medicul eronat in timpul manoperei medicale, ci si datorita a ceea ce nu a infaptuit si ar fi trebuit sa infaptuiasca.

O alta imprejurare cu o deosebita importanta in care medicul are o mare responsabilitate, este atunci cand garanteaza sau promite un anumit prognostic. Pentru a imputernici aceasta promisiune sau garantie, se considera ca medicul ofera pacientului o cale de actiune in Justitie, in cazul in care rezultatul nu este cel preconizat. Astfel de cazuri apar in chirurgia plastica, protetica dentara, inseminare artificiala.

Asadar, un medic va raspunde penal ori de cate ori, prin activitatea sa, savarseste una sau mai multe din faptele prevazute de legea penala, cu exceptia situatiilor in care exista o cauza incidenta care inlatura caracterul penal al faptei. De pilda, in cazul in care, in timpul unei interventii pe cord, desi medicul a efectuat toate analizele necesare premergatoare operatiei, care confirmau faptul ca pacientul este apt pentru a rezista interventiei, el decedeaza, in ciuda tuturor eforturilor depuse spre a fi salvat. In acest caz, desi probabilitatea ca medicul sa fie citat in instanta ca inculpat de catre apartinatori este mare, invocand ca temei (nefondat) “moartea inexplicabila a pacientului”, culpa medicului nu se realizeaza, aflandu-ne in prezenta unui caz fortuit cu imposibilitatea imputabilitatii, si avand ca suport decizia Comisiei medico-legale care nu a depistat nici o abatere in atitudinea medicala din timpul spitalizarii si interventiei chirurgicale.

Si-am privit in gol. Se-auzea si muzica, dar cine o asculta ?

O cafea de marime medie la filtru, jumatate cafea, jumatate lapte kids (cu ţ, dz sau giâ – nu stie nimeni ), adica lapte atata de cald incat sa-l poata bea si un copilut daca lui ii trebuie acuma-acuma si nu are rabdare sa-l lase la racit. Apoi Matei m-a intrebat daca vreau frisca si binenteles ca am vrut. “De care vrei ? Frisca sa se poata pune capac sau sa nu se poata pune capac ?” Sa nu se poata, zic. A urmat apoi siropul de caramel, care a facut din cafeaua mea la filtru tare, intensa si care ma scotea din amorteala, o cafea fina, dulce, deloc amara, asa cum nu prea o beau oamenii mari. Nici nu intentionam sa fiu om mare in seara aceea, ca sa ma fac mai bine inteles.

Am mers apoi sa-mi aleg o carte pe care sa o rasfoiesc in timp ce savuram cafeaua de copii (era totusi cafea – inca), si am ales una care se potrivea perfect cu ce aveam eu in pahar: Nono, de Renata Carageani. Povestea unui ursulet de plus care ajunge la o groapa de gunoi si care incearca sa se integreze intr-o haita de caini. Saracul Nono, cat s-a mai chinuit ca sa se faca iubit. Dar a reusit, pana la urma.

Mi-a placut sa ma refugiez in irational, in povesti, si nu in realitatile de care MA BAT in fiecare zi. Toata lumea e in consimtamant cu realitatea, cu cotidianul monoton, banal si neschimbator, si suntem atata de prinsi si preocupati de ea, incat trecem in fiecare zi pe langa bietul ursulet fara sa-l vedem. De ce sa fim oameni mari, cand putem fi copii ?

“We’re adults. When did that happen, and how do we make it stop ?”

 

Cardiovascularul

Principala cauza datorita careia unii oameni nu vor face niciodata stop cardiac, este pentru ca nu au cu ce.



Follow

Get every new post delivered to your Inbox.